Dacă ați fost de prea multe ori în Sibiu și vreți să vedeți și altceva în afară de destinațiile clasice, vă propun o destinație puțin altfel…

La doar 17 km de Sibiu, pe drumul spre Mediaș, intri într-o localitate veche de când lumea, Slimnic. Pe la mijlocul satului, pe-un deal numit Burgbasch, se află ruinele impresionante ale unei cetăți care a păzit, sute de ani, granița de nord a Scaunului Săsesc de la Sibiu. Denumirea germană a localității, care a fost atestată în 1282, este Stolzenburg – Cetatea Mândră. Doar că nu vine de la Cetatea de care vorbesc azi, care nici nu exista la vremea aia, ci de la localitatea din care au venit primii coloniști sași ai locului – Stolzembourg, din Luxemburg.

Cetatea Slimnic a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice în 2010.
Multe dintre localitățile sibiene au o cetate sau o biserică fortificată în jurul căreia, de-a lungul anilor, s-au născut povești sau legende. Legende s-au născut și în jurul cetății țărănești de la Slimnic sau Stolzenburg (Cetatea Mândră), care a supraviețuit secolelor de zbucium și numeroaselor atacuri.

Una dintre ele spune că a fost odată ca niciodată, în cele mai vechi timpuri, un vrăjitor care avea trei fiice, toate frumoase și pricepute în ale vrăjitoriei. Când a venit vremea să se mărite, au venit trei prinți să le curteze. Fiecare dintre ei au promis fiecărei fete câte un castel nemaivăzut, după cum le dorește inima.

Cele două fete mai mari erau mândre și obraznice, așa că au ales vârfurile cele mai înalte. Una a ales muntele cel mai înalt, la Tălmaciu/Talmesch și a fost contruit într-o singură zi cel mai frumos castel, pe măsura frumuseții sale, Cetatea Tălmaciului/Landskrone – „Coroana ținutului”. Azi mai există doar o ruină.

Fata mijlocie a ales Slimnicul, unde a construit Cetatea Mândră, Stolzenburg. 🏰Castelul ei a fost gata în trei săptămâni.

Iar sora cea mică, era timidă, cuminte, dar și cea mai frumoasă dintre toate, a ales cel mai mic munte rămas, Michelsberg, și a spus: „eu singură nu pot face nimic, numai cu ajutorul lui Dumnezeu sper să se ridice și pe acest munte un castel și o biserică”.

Și iată, spune legenda, castelele surorilor mai mari și îngânfate au fost destinate să devină ruine, iar visul  fetei pioase dăinuie și astăzi…

O altă legendă spune că cetatea ar fi fost construită de un rege sau jude regal şi că proprietarul era foarte mândru sau „stolz” de ea.

O altă legendă, spune că în timpul asediului curuților, bărbații satului care apărau cetatea primeau alimente printr-un tunel ce lega cetatea de o capelă din cimitirul săsesc. De câteva ori pe săptămână, cei rămași în sat mimau o procesiune funerară în cadrul căreia duceau la capelă un sicriu, ca și cum ar fi murit cineva. În sicriu puneau însă alimente iar noaptea cei din cetate veneau prin tunel și luau alimentele. Însă, se spune, o localnică s-a îndrăgostit de-un soldat curuț și i-a spus secretul tunelului, astfel că cei din cetate n-au mai primit alimente și au fost învinși.

Cetatea fost construită în secolul XIV, ca un avanpost al Scaunului Sibiului, cu rol de apărare împotriva atacurilor care veneau din nord. Și n-au fost puține, de-a lungul secolelor. A fost atacată de turci de trei ori în secolul XV din acest motiv, localnicii n-au mai terminat niciodată biserica gotică pe care o începuseră, lucrând în schimb la întărirea fortificației. Construcția inițială a bisericii există și azi.

A fost apoi cucerită de două ori de trupele lui Ioan Zapolya, în secolul XVI.

În secolul următor, a fost atacată și prădată de Moise Secuiul, de Gabriel Bathory și de Gheorghe Rakoczy al II-lea. A fost și asediată de turci, în 1658, dar nu și cucerită. Apoi, la începutul secolului XVIII, a fost cucerită și ocupată vreme de-un an de curuții lui Francisc Rakoczy al II-lea, la plecarea lor fiind incendiată cetatea și distrusă curtea din sud.
Zece ani mai târziu s-a încercat o renovare a bisericii și a zidurilor, dar o epidemie de ciumă i-a făcut pe localnici să lase lucrările. Ca fapt divers, Turnul Clopotniței, care există și astăzi, avea un mare ceas, care a fost distrus de armata rusă în a doilea Război Mondial. Ultimele lucrări de restaurare au fost făcute în 1959.

La Slimnic există, ca în multe alte cetăți din zonă (cum ar fi la Biertan sau la Cisnădioara) o cameră a împăcării, unde erau închise cuplurile care voiau să divorțeze. Și stăteau acolo până se împăcau și renunțau la gândul rău.

Legenda zice că vreme de 200 de ani, la Slimnic au fost doar două divorțuri, dar cam așa se spune la toate cetățile cu o cameră a împăcării…

Mai există și Turnul Slăninii, unde, pe vremea când nu existau frigidere, oamenii își țineau carnea și slănina pe timpul verii, cu etichete, să știe fiecare ce-i a lui și ce nu…
🏰Cetatea poate fi vizitată și astăzi și se poate admira forma sa prelungă, turnul decrosat, în partea nord-estică, turnul clopotniță, pe latura nordică care are 3 niveluri și o capelă gotică la parter. Spre est se află tunul de poartă, fortificat cu herșe și guri de aruncare, în timp ce spre sud se află un pasaj fortificat spre curtea fântânilor.

În Repertoriul arheologic al județului Sibiu se spune că pe peretele sudic există o inscripție latină care spune:
„Gabriel Báthori, spaima ţării noastre. Frumuseţea ţi-a dat-o Dumnezeu, sufletul ţi l-a dat diavolul. Cu ambele vei fi al dracului. Johannes Brandt, refugiat din Sibiu. Anno 1611”.
O fi fiind, eu n-am găsit-o…

Dar pe un perete al Turnului Slăninii este un fragment de inscripție, tot în latină, care se presupune că-i din 1719 care spune „să fie fericiți și bucuroși”… Să fie, zic și eu…

Concluzia este că, în urma vizitei la Cetatea Slimnic, există multe locuri frumoase și nedescoperite în România. Sunt multe locuri bune de explorat care merită atenția noastră și care abia așteaptă să ne șoptească lucruri din istoria țării noastre pe care le-am uitat, sau despre care poate că nici nu am știut vreodată…